Respingând mama…

„Cel, care nu-și amintește trecutul, este condamnat să-l repete” George Santayana.

Relația cu mama – este asemenea unui ”recif”, de care periodic se lovește barca vieții și a succesului personal, oricât de frumoase ar fi pânzele pe care le punem pe această barcă. Mama este primul și cel mai important Învățător în viața fiecărui bărbat sau femeie, primul după Dumnezeu. Prin urmare, atâta timp, cât nu o vom accepta pe mama și lecțiile pe care ni le oferă ea – este imposibil ca noi înșine să devenim cu adevărat persoane mature, fericite și împlinite. Nu întâmplător, anume de mamă sunt legate cele mai dificile și mai dureroase experiențe. Mama reprezintă o resursă enormă, care ne ajută să descoperim acel program, pe care fiecare din noi trebuie să-l realizeze în viață.

Cum influiențează mama soarta unei persoane

Atâta timp, cât toate etapele relației cu mama nu vor fi depășite – suntem condamnați  să mergem în viață doar în cercuri, de fiecare dată întâmpinând aceleași probleme, situații dureroase și nerealizări – chiar dacă ele vor veni din direcții complet diferite.

Viața fiecăruia din noi începe cu o legătură strânsă cu mama. De fapt, această legătură este garanția posibilității de a supraviețui și de a ne satisface nevoile de bază – fizice și emoționale. Cu toate acestea, cu condiția creșterii și dezvoltării naturale a personalității, orice copil depășește această etapă a relației, și inevitabil, ajunge la etapa separării – sarcina căreia este să ne realizăm separat de mama și apoi să ne cunoaștem cu adevărat.

Dacă eu – nu sunt mama, atunci cine sunt eu? Ce sunt eu? Ce vreau? Cum și pentru ce trăiesc?

Deseori, această separare are loc prin contra-dependență, atunci când o persoană, asemenea copilărescului ”Eu singur!” se străduie să-și demonstreze lui și mamei sale, că știe totul și că poate rezolva orice situație independent, deși, în realitate, are nevoie de iubire, înțelegere și sprijin.

În același mod, putem trece cu mama printr-o etapă în care încercăm din toate puterile să-i devalorizăm importanța, alegerile în viață și experiența ei de viață. În acest mod ne permitem să trăim propia viață.

În sfârșit, independența reală și separarea de mamă vine atunci când, conștientizăm deplin că ea este o personalitate separată, cu propria soartă și cale a vieții, cu propriile posibilități nelimitate, cu experiența, greșelile și victoriile sale.

Iar noi suntem separat! Ceva din experiența maternă, desigur putem prelua și noi, iar altceva clasificăm ca ”nepotrivit” pentru noi și preferăm să creăm altceva. Accentuăm – nu să demonstrăm că este ”greșit”, nu să trăm ”împotrivă” sau ”contrar” – ceea ce indică o contra-dependență, dar să creăm o alternativă reală productivă, perfect funcțională pentru noi, bazată pe nevoile noastre personale, pe caracteristicile individuale ale persoanei și percepția individuală asupra lumii.

Dacă nu este posibil întotdeauna să trecem peste aceste etape alături de mama – atunci, inconștient, căutăm în mediul nostru, o imagine substitutivă a mamei, care ne va permite să supraviețuim etapelor prin care urmează să trecem și să acumulăm experiența necesară formării noastră ca persoană.

Uneori putem să ne ”blocăm” la o etapă anume pentru mulți ani. Pentru a ne maturiza, vom fi iarăși și iarăși, impulsionați de nevoia de a depăși această etapă, în același timp, vom tinde să fugim de unele experiențe, pentru a evita durerea care însoțește creșterea și responsabilitatea personală. Acest lucru se va întâmpla până când vom înțelege, că pentru a obține fericirea proprie, trebuie să trecem prin unele experiențe dureroase.

Cel mai simplu lucru pe care îl putem face este să ne învinuim părinții, și mai ales mama – că nu ne-a oferit suficient, nu a făcut ceva, nu ne-a ascultat, nu ne-a acceptat, nu a fost așa cum am fi dorit să fie. Dar există o altă posibilitate – să pretindem că totul este bine și să încercăm pentru totdeauna să ”îngropăm” trecutul, pretinzând că copilul care a plâns, fără a fi auzit de cineva și a fost respins mereu de către persoana cea mai apropiată nu mai există.

Este mai dificil, dar infinit mai valoros să înțelegem pretențiile copilărești pe care le-am avut față de mamă, durerea și resentimente noastre și să încercăm, în dependență de propriile posibilități, deja la o vârstă matură, să satisfacem aceste nevoi. Independent sau cu ajutorul altor persoane, dar fără a mai învinui pe cineva, să trăim împreună această experiență.

Astfel, apare șansa de a deveni o ”mamă” în primul rând pentru noi înșine și să compensăm lipsa dragostei, tandreței și sensibilității, care au lipsit subpersonalității ”Copilului din noi”.

Respingând mama, ne respingem pe noi! Când fugim de mamă – fugim de noi înșine și de viața noastră reală. Dorind să-i facem mamei mereu pe plac și să fim așa cum vrea ea, renunțăm la propria persoană și ne contopim cu mama.

Singura modalitate de a ieși din acest cerc, predeterminat de circumstanșele externe, este să trecem cu adevărat prin toate etapele relației cu mama, să o acceptăm, să iertăm supărările din copilărie și să le dăm uitării. Să vedem în mamă și în noi personalități diferite. Să devenim mame ideale, în primul rând pentru noi înșine – și mai târziu, atunci când va exista o astfel de voință, să împărtășim această experiență cu alții.

Orice am face nu putem ignora rolul mamei. Trebuie să construim o relație cu mama în primul rând în interiorul nostru. Doar așa ajungem maturi, fericiți și avem parte de dragoste.